Poveste de Duminica: Descoperirea specialitatii – Ben Carson

Ben Carson este un neurochirurg de exceptie, fiind primul in lume care a reusit sa separe cu success o pereche de gemeni siamezi uniti in partea superioara a capului. Desi acum este faimos si apreciat, lucrurile nu au stat intotdeauna asa.

Provenind dintr-o familie divortata de oameni saraci, a trebuit sa inceapa de jos ca sa ajunga un medic de elita, iar in aceasta devenire umana persoana care a contribuit decisiv la formarea caracterului sau a fost mama lui, care i-a intuit potentialul si prin masuri nu intotdeauna placute (limitarea accesului la televizor si incurajarea cititului de carti) l-a propulsat pe el si fratele lui sa devina tot mai bun la invatatura sis a faca o facultate.

Fiind admis la colegiu la Yale, a invatat la inceput ca mai toti studentii asa cum era obisnuit in liceu. O lasa mai moale in cursul anului si se baza pe memoria imediata inainte de examen pentru a acumula cat mai multe cunostinte si a trece mai departe.

Metoda s-a dovedit un insucces total si cu ocazia unui examen pe care era sa-l piarda, si-a luat angajamentul inaintea lui Dumnezeu sa isi schimbe strategia de invatat.

In timpul colegiului s-a mai intamplat ceva remarcant. A intalnit-o pe cea care avea sa ii fie sotie, o tanara incantatoare si delicata pe nume Candy. El era anul III, iar ea tocmai intrase in anul I. S-au cunoscut cu ocazia unor programe organizate de universitate ce aveau ca scop integrarea in randul studentilor a noilor veniti.

Stiind cat de mult contasera si pentru el relatiile la inceput, s-a dus sa intampine bobocii. Ceea ce i-a adus impreuna a fost interesul comun pentru muzica. Desi daduse la medicina, Candy era violonista in orchestra simfonica din Yale si in cadrul Societatii Bach. Relatia lor s-a infiripat incet, dar sigur, intalnirile devenind regula, pana in punctul in care ea i-a pus urmatoarea intrebare:

-Ben, de ce te porti intotdeauna asa de dragut cu mine?
-Stiu si eu? Poate asa este firea mea.
-Ben, nu este numai atat.
-A, da. Asa este firea mea cand e vorba de studentii din anul II.

-Ben, nu poti fi serios macar un minut?
-De ce sunt asa de amabil?…Pentur ca imi placi Candy. Imi placi foarte mult.
-Si eu tin la tine, Ben. Mai mult decat la oricine de pana acum.

A fost primul lor sarut. Erau doi copii naivi care nu prea aveau habar ce inseamna sa fixezi o intalnire, sau sa infiripezi o relatie. Un lucru stiau amandoi: se iubeau.

Relatia lor nu i-a distras de la studiu, ci dimpotriva i-a motivat pe amandoi sa termine studiile. El era hotarat sa termine facultatea de medicina, insa ea a renuntat la medicina ca sa se dedice cu totul muzicii.

O problema care ii preocupa pe multi era cum sa ajunga la medicina dupa terminarea colegiului. Sistemul american presupunea ca dupa cei patru ani de cursuri introductive sa fii admis la o facultate unde sa iti continui studiile in urmatorii patru ani. Ingrijorarea era mare printre studenti, insa Ben nu dadea semne ca s-ar fi panicat cu privire la viitorul lui.

-Carson, tu nu-ti faci problem deloc, din cate vad.
-Nu, a raspuns acesta indiferent. Eu sunt sigur ca ajung la universitatea din Michigan.
-Bine, dar cum poti fi asa sigur pe tine?
-Foarte simplu, doar e universitatea lui tata.
– I-auziti! Taticu lui Carson e mare sef la Michigan!

Multi l-au privit stupefiati deoarece parintii lor detineau terenuri industrial imense. Insa Carson se referea la un alt fel de tata. Fiind crestin, credea ca Dumnezeu, Tatal lui ceresc, era Cel care crease Universul si detine totul in control.

Prin extensie Dumnezeu era si “proprietarul” lui Michigan. Experientele avute de-a lungul anilor ii intarisera convingerea ca voia lui Dumnezeu era sa ajunga medic, asa ca nu isi facuse griji ca nu o sa fie admis la facultate. Terminase colegiul la Yale cu o medie rezonabila, desi era departe de a se clasa printre primii.

Depusese insa efortul maxim si era multumit. Alesese Michigan din doua motive: unul, pentru ca era aproape de casa si asta insemna cheltuieli mai putine, si al doilea pentru ca era una din cele mai bune facultati din America. Lucrurile s-au intamplat asa cum prevazuse. A fost admis la facultatea din Michigan.

Candy mai avea doi ani sa termine facultatea, insa au descoperit metode de a invinge timpul si distanta. Isi scriau scrisori, sau cand aveau bani, vorbeau la telefon. Odata au vorbit si tot vorbit si nici unul nu se indura sa inchida. Timpul trecea pe nesimtite si asa au trecut 6 ore.

Pe moment lui Ben nu i-a pasat, insa a doua zi a inceput sa se ingrijoreze cu privire la nota de plata. Intr-o scrisoare chiar ii scria lui Candy ca va trebui sa economiseasca in toata cariera lui de medic ca sa o poata achita. Se intreba ce ii puteau face cei de la centraal unui amarat de student, care minte nu prea avea, iar bani nici atat.

A asteptat ziua in care avea sa primeasca desfasuratorul si …spre surprinderea lui , convorbirea lor nu aparea nicaieri. Nu a cerut nici o lamurire. A concluzionat ca functionarul care a vazut nota de plata a considerat ca este o greseala, pentru ca nici un om constient nu ar fi putut vorbi 6 ore la telefon.

Vara l-a surprins ca de obicei in cautarea unei slujbe. Orasul Detroit trecea printr-o criza si nu se gaseau locuri de munca disponibile. In aceea perioada mama lui ingrijea copii familiei Sennet. Domnul Sennet era directorul fabricii de otel cu acelasi nume.

Ea i-a vorbit de nevoia fiului ei de a avea o slujba. Acesta l-a angajat imediat. A fost singurul angajat pe vara. Sarcina sa era de a manevra o macara. Era un post de raspundere pentru ca lucra cu bare de otel de cateva tone pe care trebuia sa le mute dintr-o parte in alta.

Cu aceasta ocazie a devenit constient de o capacitate deosebita cu care fusese inzestrat, o coordonare intre privire si miscari. Dumnezeu ne da tuturor daruri , iar noi la randul nostru avem privilegiul de a le cultiva pentru a-I sluji si a le folosi in slujba semenilor.

Coordonarea pe care o semnalase este vitala in chirurgie; dincolo de armonia dintre maini si ochi reprezinta capacitatea de a intelege lucrurile in spatiu, de a gandi tridimensional, pentru ca un chirurg bun trebuie sa prevada consecintele fiecarei miscari, deoarece nu poti vedea de multe ori ce se intampla de cealalta parte a operatiei.

Unii oameni au darul coordonarii fizice si ii vedem exceland la jocurile olimpice, altii au o voce frumoasa, altii invata limbi straine cu usurinta, altii au o inclinatie naturala catre stiinte exacte. Sunt oameni care au o capacitate uimitoare de a-si face prieteni. Ben fusese dotat cu aceasta capacitate de a vedea lucrurile in spatiu.

Unii chirurgi nu au aceasta capacitate si din aceasta cauza se lovesc de multe greutati. Atat in timpul studiilor la medicina, cat si in anii care au urmat, a invatat sa aprecieze si sa dezvolte aceasta capacitate. Este cel mai frumos dar pe care l-a primit din partea Cerului si totodata motivul de la care isi trag faima “mainile inzestrate” .

Dupa primul an de medicina si-a gasit un post de asistent de radiologie. A avut in sfarsit o vara mai relaxata. Totodata a invatat multe despre razele Rontgen, despre felul cum functioneaza si se foloseste aparatura. In plus a mai realizat ceva.

Primul an a trecut fara sa se desprinda de mediocritate si asta pentru ca se folosea doar de memoria imediata. Mergea la cursuri si nu ramanea cu mare lucru (mai ales daca cursul, sau profesorul era plictisitor). Abia cand citea cursurile si-a dat seama ca aceasta era singura metoda sa invete ceva.

In anul doi a schimbat tactica. Nu mai mergea la cursuri, dar le lua (sau chiar cumpara) de la cei care mergeau si luau notite. In plus citea si cartile recomandate. Se scula la ora 6 dimineata si pana la ora 11 seara nu se oprea din invatat. Cand a intrat in anul III si a inceput practica in spital, avea materia la degetul mic.

In anul III, trebuia sa faca cate o luna de zile in fiecare sectie. Era pe sectia de neurochirurgie si asista la o procedura de localizare a foramenului oval ( un orificiu la baza craniului).

Pacienta suferea de o nevralgie de trigemen, o boala care se manifesta printr-o durere insuportabila a regiunii fetei. Chirurgul respectiv se chinuia cu un ac lung sa localizeze foramenul, o procedura greoaie, consumatoare de timp si greu de suportat pentru pacient.

Ben s-a simtit intrigat de acest caz si obsedat de idea gasirii unei metode mai simple. Cum avea experienta cu aparatul de radiologie, dupa mai multe zile in care si-a batut capul cum sa faca mai usoara gasirea foramenului, s-a gandit sa aplice doua inele de metal pe craniu: unul in partea frontala si altul in spate, in apropierea zonei unde se afla foramenul.

Prin inclinarea capului, sub control radiologic, se suprapuneau cele doua inele, iar foramenul cadea chiar pe linia determinata de acestea. Dupa vreo doua incercari reusite, le-a arata metoda si superiorilor sai care au fost incantati.

Astfel, ce fusese un simplu interes pentru neurochirurgie, s-a transformat intr-o adevarata pasiune. Obiceiul dezvoltat din tinerete de a citi si a sti mai mult, l-a facut sa acumuleze tot mai multe cunostinte. Aceasta concentrare intensa, combinata cu setea nepotolita de a sti mai mult, a facut ca usor, usor sa ii lase in umbra pe interni (medici rezidenti).

Cand a intrat in anul IV a realizat ca era mai avansat in cunostinte decat multi interni. Daca la vizita profesorii puneau intrebari cu privire la diagnostic si medicii rezidenti nu stiau raspunsul, toate fetele se intorceau care el:
-Spune tu Carson!
Si de obicei stia, desi era doar un student. Treptat, unii dintre rezidenti, care erau de garda, au inceput sa ii lase responsabilitati.
-Carson, tot sti tu atatea. Ce-ai zice tu sa iei pagerul meu si sa raspunzi la apeluri. Daca nu te descurci, ma strigi. Eu sunt pe coridor sa trag un pui de somn.

Desi regulamentul nu prevedea asta, el a acceptat provocarea, deoarece vedea cat erau de obositi si in plus era o ocazie pentru el sa invete ceva in plus. Era mai mult de munca, dar asta l-a dezvoltat. Era atat de pasionat de neurochirurgie, incat ar fi acceptat orice sarcini i s-ar fi dat. Ii placea foarte mult viata de student.

Cand se iveau probleme, era primul care sa raspunda. Nu a fost pus niciodata in situatia din care sa nu poata iesi. Se intelegea foarte bine cu medicii rezidenti si treptat ajunsese la concluzia ca vrea sa devina medic neurochirurg.

De multe ori cand trecea prin saloane in timpul vizitei, se intreba “cum tebuie sa fie mai tarziu, daca acum este atat de minunat ca student?” Il cuprindea un fel de febra a cunoasterii gandindu-se ca isi dezvolta calitatile si castiga experienta. Intr-un cuvant avea de gand sa devina “un chirurg ilustru”.

Privea cu emotie in timpul operatiilor creierul uman si mainile medicilor lucrand asupra acelui centru de comanda a inteligentei, sentimentelor si miscarilor. Se uita la mainile sale si isi imagina ca efectueaza el operatia. Interesul pentru creierul uman, pentru neurochirurgie si coodonarea deosebita dinte ochi si miscari convergeau spre acelasi punct. Era sigur ca isi descoperise vocatia.

Facultatea de neurochirurgie avea un program excellent de neurochirurgie si ar fi ramas acolo, daca un eveniment aparent banal nu i-ar fi schimbat planurile. Din cauza unor conflecte politice, seful sectiei de neurochirurgie a trebuit sa se retraga.

Aceasta instabilitate l-a facut sa doreasca sa merga in alt centru de referinta. A optat pentru John Hopkins, asa ca a trimis cerea sa aici. La examenul national (un fel de rezidentiat) luase un punctaj rezonabil, notele din cursul anilor erau mari, asa ca spera sa fie acceptat. Un singur lucru il nelinistea. Erau acceptati doar doi candidati si erau 125 de cereri.

Dr.George Udvarhelyi, seful programului de neurochirurgie l-a primit in biroul sau spatios decorat cu obiecte de arta de bun gust.
-Spune-mi ceva despre tine, incepu acesta privindu-l peste masa de lucru.

Amabilitatea acestuia l-a facut pe Ben sa simta ca respectivul va fi sincer in aprecierea sa. L-a privit drept in fata in timp ce in gand rostea o rugaciune:”Doamne ajuta-ma! Daca este voia Ta sa ajung aici, atunci ajuta-ma sa dau raspunsurile care sa-mi deschida usile!”.

-John Hopkins a fost prima mea alegere.Prima si ultima. Vreau sa incept aici chiar din toamna. S-a mirat putin de indrazneala sa, dar a concluzionat ca prefera sa fie el insusi indiferent daca avea sa se intoarca acasa, sau nu. Daca il acceptu, macar sa il accepte pentru ce este el, nu pentru ca dorea sa faca o impresie favorabila.

Dupa ce isi facuse o impresie cu privire la el, Dr. Udvarhelyi l-a intrebat:
-Cum de te-ai hotarat sa devii medic? Ce aspiratii ai?

Ben s-a straduit sa raspunda calm si cat mai clar cu putinta. La un moment dat in timpul discutiei Dr. Udvarhelyi a amintit ceva de un concert la care fusese cu o seara inainte.
-A, da a fost frumos, a aprobat Ben.
-Ai fost la concert? Intreba doctorul foarte surprins. Cum ti-a placut?

-Foarte mult, desi violonistul nu a fost la inaltimea la care m-as fi asteptat.
-Tocmai asta imi spuneam si eu, spuse medicul cu insufletire, tehnic era bun, nimic de zic, dar… Era clar ca dr. Udvarhelyi se simtea in elementul sau, asa ca timp de o ora au discutat despre muzica clasica, compozitori si diferente de stil. Parca nu ii venea sa creada ca un negru din Detroit stia atatea despre muzica clasica.

Cand a parasit biroul, Ben era convins ca fara sa vrea il influentase pe dr. Udvarhelyi. Dupa multi ani de la aceasta convorbire, dr. Udvarhelyi i-a marturisit ca il recomandase cu caldura presedintelui comisiei de evaluare, iar motivul decisiv, fusese dat nu de note, sau de recomandari, ci de cultura generala. Ben si-a amintit de perioada din liceu cand se pregatea pentru emisiunea “Cine stie raspunde”.

A inteles ca orice lucru invatat isi are rostul sau si ii reveneau in memorie cuvintele apostolului Pavel “Pe de alta aprte stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, a acelora care sunt chemati dupa planul Sau”(epistola catre Romani cap. 8 cu versetul 23).

In cazul sau, muzica clasica l-a ajutat sa se apropie de Candy (cea care avea sa ii fie sotie) si sa fie admis intr-unul din cele mai bune programe de neurochirurgie din SUA. Indiferent de domeniul in care lucrezi, daca te straduiesti sa inveti mult si sa castigi experienta, munca ta va fi rasplatita. In afara de aceasta, Dumnezeu are un plan cu fiecare om, plan a carui detalii le aflam pe parcursul vietii, chiar daca uneori n-avem nici o ideee despre mersul lucrurilor.

Cand a primit vestea ca a fost admis, parca plutea. In sfarsit avea ocazia sa studieze la clinica pe care o considera “cea mai cea din lume”. Increderea in el pe care o datora mamei sale si credintei in Dumnezeu ii ajuta sa spere ca va fi un medic bun.

-Asa cum altii pot, eu de ce n-as putea? Poate era putin prea optimist, dar nu era increzut si nici nu se considera superior celorlalti. Stia sa aprecieze la fel de bine si meritele celorlalti.

In orice cariera, indiferent ca esti electrician, secretara, musician, sau chirurg, trebuie sa ai incredere in capacitatile tale. Sa ai o asemenea siguranta, incat sa poti spune: “Pot totul. Daca nu stiu, intreb”.

S-a casatorit si si-a inceput activitatea de rezidentiat in cadrul sp. John Hopkins, sectia de neurochirurgie. Muncea din greu si mai ales cauta sa aiba relatii bune cu toti, deoarece nu credea in realizarile la care ajungi de unul singur.

Intr-o echipa fiecare isi are rostul sau si trebuie sa fie constient de importanta pe care o are munca lui. Il irita cand alti medici tratau cu superioritate personalul inferior, nevrand “sa se coboare” la nivelul “asa-zisilor oameni de jos”.

La urma urmei el provenise dintre ei, iar mama lui fusese un excelent dascal. Ea l-a invatat ca toti oamenii sunt egali si ca venitul sau statutul social nu ii face nici mai buni, nici mai rai. Se straduia sa le retina numele la toti cei cu care lucra, sa le aprecieze munca, iar aceasta atitudine i-a fost rasplatita.

A descoperit cateva asistenta si infirmiere cu o vechime de peste 25 de ani. Putea profita de pe urma experientei acestora, deoarece, petrecand mult timp cu bolnavul puteau sesiza schimbari ale evolutiei bolii, care lui ii puteau scapa.

De multe ori dupa ce terminau tura se intorceau si ii spuneau cate ceva despre un anumit pacient, pentru ca isi dezvoltasera in decursul timpului o capacitate de a prevedea complicatiile si recidivele. Aceasta incredere reciproca avea sa il ajute sa dea randament in cariera sa de medic . Astazi, Ben Carson le spune studentilor:

-“Este imposibil ca cineva sa fie absolut inutil. Daca sunteti politicosi si atenti cu ceilalti si ei va vor trata la fel. Indiferent ca urcati, sau coborati in ierarhia sociala, veti intalni acelasi fel de oameni. In plus ganditi-va ca fiecare este un copil al lui Dumnezeu.

Eu am convingerea ca a fi neurochirurg bun nu inseamna a te ridica deasupra celorlalti. Singura diferenta este ca Dumnezeu mi-a dat un talent pe care asteapta sa-l dezvolt in folosul celorlalti.”

Citeste și …

1.

Povestita dupa cartea “Maini inzestrate” Ed. Viata si sanatate 2011

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

x

Check Also

Prințesa Diana ar fi fost mândră de ceea ce i-a spus Prințul William cumnatei sale

Prințul William a ținut un discurs, în calitate de cavaler de onoare, la petrecerea ce ...